Latest Entries »

CUVANTUL LIBER - 09 iunie 2016

09 iunie 2016 – PRIMA RECENZIE A ROMANULUI ”PARFUMUL VIOLETELOR CE MOR”,

ÎN COTIDIANUL JUDEȚEAN ”CUVÂNTUL LIBER”.

COPERTA PROBA PARFUM 3a

15 aprilie 2016 – apare ediția I-îi a romanului ”PARFUMUL VIOLETELOR CE MOR”, în format print.

Anunțuri

LA MULȚI ANI !

Happy new year

OCHIUL NOPTII - MC

(continuare)

 

41.

Intrarea lui Petru Mareș, în sala de așteptare, îi făcu pe toți cei prezenți să-și ridice privirile.

Sidonia, Dorina și Martin încremeniseră într-o deznădejde mută, cu Silvia în centru, adusă de umeri, strângând o batistă mototolită în pumn.

”Toma murise ?!”.

Sidonia îşi ţinea, protector, fiica pe după umeri, cu un braţ. Schimbă o privire cu Dorina, apoi se ridică în picioare şi porni spre el.

– S-a dus ? vru să ştie Mareș, cu gândul la toate acele momente când, în diferite alte prilejuri care nu presupuneau o implicare directă, repetase fraza șablon : ”Îmi pare rău pentru pierderea suferită”, fără a înţelege măcar ce însemna o pierdere.

Şi aşa şi trebuia să fie, dacă voia să-şi facă bine meseria, numai că acum soarta îi jucase o farsă crudă.

– Medicul șef crede că are șanse să scape.

Mareș dădu din cap, amorţit, fără să înţeleagă.

– S-ar putea să nu fie o veste prea bună. Există riscul să fi suferit vătămări permanente, Petru. Încă nu ştiu cât de grave sunt.

– Cum ? Poate vorbi ?

– Au comparat situaţia cu un atac masiv de apoplexie.

Mareș se aşeză greoi pe unul dintre scaunele de plastic. De asta se temuse cel mai mult, de presimțirea sumbră care îi încolțise în minte, dar refuzase, cu încăpățânare, o confruntare directă cu ea. Legumă. Toma avea să fie unul dintre oamenii aceia înceţi, spastici, cei la care îţi era dificil să privești, care erau greu de acceptat în universul lui Petru Mareș.

Îşi trecu o mână peste faţa obosită.

– Dar tot mai e o şansă, nu ?

– Mai sunt speranţe, răspunse Sidonia, deşi în voce nu i se simţea niciun entuziasm. Medicii ne-au recomandat să ne rugăm pentru o minune.

– Aşa …

Când venea vorba despre minuni, ştiai prea bine ce voiau să spună.

Mareș se ridică, nesigur pe picioare, cu genunchii moi, ca şi cum ar fi băut prea multe halbe de ”Guinness” la Pajura.

Silvia îl privi, cu ochii roşii, umflaţi şi plini de o ură ucigaşă care-l zgudui până-n adâncul sufletului.

– Tu ai făcut asta, spuse ea.

– Silvia …

– M-am măritat cu el fiindcă avea o slujbă frumoasă şi sigură, cu program de lucru regulat. Tu ai vrut să se facă poliţist. Era băieţelul tău, nu ? Fiul pe care nu l-ai avut niciodată !

Dorina o strânse mai tare în braţe.

– Lasă, Silvia, şopti ea.

Martin părea încurcat.

– Te idolatriza !

O acuzaţie de moarte. ”Doamne fereşte să mă idolatrizeze cineva în propria familie”.

– Te idolatriza, l-ai făcut să semene cu tine, să te respecte şi să te admire, ceea ce înseamnă că tu eşti vinovat pentru ce-a păţit ! Nu  s-ar fi înrolat în poliţie dacă nu erai tu !

Asistenta din oficiu aruncă o privire îngrijorată, gândindu-se la isterie, fără îndoială, la sedative.

Sidonia îngenunche lângă fiica ei, cuprinzând-o consolator.

– Nu acum, Silvia, nu acum. Greşeşti, Silvia, și el suferă.

Mareș se ghemui, coborându-şi faţa la nivelul lor. Voia s-o atingă, s-o ţină în braţe şi să-i spună că totul avea să fie O.K., aşa cum proceda când era mică, dar n-o putea atinge fără ca Silvia să urle şi, oricum, nimic n-avea să mai fie în regulă vreodată.

– Îi vom prinde pe ticăloşii care au făcut asta, făgădui el cu voce scăzută.

Dacă o ajută cât de cât, fu prin faptul că îi oferi un punct concret asupra căruia să-şi concentreze toată deznădejdea şi revolta.

– Nu pricepi nimic, aşa-i ?

– Silvia …

– Puţin îmi pasă dacă ”prindeţi” pe cineva. N-o să-mi folosească la nimic, nu va schimba nimic.

Mareș îşi mută privirea.

– Dacă l-a adus cineva în halul în care este acum, tu eşti acela !

Dorina şi Sidonia o cuprinseră şi mai strâns, ca şi cum astfel i-ar fi putut alunga suferinţa.

– Pleacă, atâta-ţi cer, îi şopti Sidonia.

Dar Mareș refuza să plece, tocmai fiindcă simțea că Silvia avea dreptate. Într-un fel, era responsabil şi, dacă nu reuşea să obţină iertarea, cel puţin putea suporta pedeapsa. La urma urmei, nu în asta credea ? Cine săvârşeşte – ispăşeşte.

– Mereu am pierdut în faţa ta, continuă Silvia.

O nouă învinuire, alta adaugată interminabilei liste de acuzaţii. Oricum, un refren mai familiar, un şir de delicte pe care îl ştia pe dinafară.

– Nu stăteai niciodată acasă. Întotdeauna, poliţia era mai importantă decât noi, nu-i aşa, tată ? Eu pierdeam mereu, în concurenţa cu poliţiştii. Iar acum, iarăşi mi-ai făcut-o. Acum mi l-ai luat pe Toma, şi dus o să rămână pentru totdeauna !

– Of, Silvia, murmură Mareș.

Se ridică încet, privind spre oficiu la asistenta cu faţa încruntată de îngrijorare profesională.

Nădăjduise să-l vadă pe Toma, să intre şi să îngenuncheze lângă trupul zdrobit, pentru a-şi exprima toată suferinţa şi vinovăţia. Din nefericire, însă, n-o mai putea face.

Martin se ridicase şi el în picioare. Arăta neputincios şi stânjenit, martor nepriceput în acel proces al suferinţei.

Toată treaba asta cu jelitul era, la urma urmei, pentru femei. Datoria unui bărbat era răzbunarea.

 

42.

Mareș privea prin vizeta celulei din arestul preventiv, cu pumnii strânşi de furie reprimată. Pe dreptunghiul metalic de lângă uşă cineva trecuse cu cretă numele MISCHIE C.

Doar douăzeci şi cinci de ani avea, şi deja fusese închis de două ori, îi spusese Dragnea. Traficant de droguri şi bătăuş.

Experţii criminalişti forfoteau chiar în acele momente prin magherniţa răpănoasă unde locuia bălegarul ăla. Deocamdată, găsiseră o pungă mică de plastic cu şase tablete de amfetamină, podele lipsă, o chiuvetă înfundată şi grămezi de gunoi, cutii de pizza, farfurii de plastic şi cutii de pui la pachet, din care se hrăneau contingente întregi de muște verzi și gândaci de bucătărie.

Pe Mischie îl durea în cot. Stătea culcat la marginea patului, cu mâinile sub cap, privind în tavan printre pleoapele întredeschise somnoros.

– Ce faceţi aici, şefu’ ? întrebă Dragnea.

Mareș se întoarse greoi, cu tot corpul :

– El e autorul, D. D. ?

– Încă nu ştim. L-a turnat şoferul maşinii. Pe celălalt încă-l mai căutăm.

Ezită.

– N-ar trebui să fiţi aici, şefu’.

– Nu mă-nvăţa tu ce să fac, D. D. E clar ?

Telefonul mobil al lui Dragnea sună. Îl scoase din buzunar şi se depărtă doi pași, ca să răspundă.

Mareș îl chemă pe gardian printr-un gest scurt al mâinii.

– Cu tipul ăsta e ceva în neregulă.

Paznicul se apropie întrebător, pentru a se uita prin vizetă.

– Nu văd nimic anormal.

– Se zbătea. Cred că a făcut o criză, sau ceva. Mai bine deschide.

Omul păru nedumerit. Îl cunoştea pe Mareș, dar nu ştia ce legătură avea cu acel caz, chiar dacă nutrea anumite bănuieli. Bărbatul acela era, însă, un detectiv, comisar șef, şi îi cerea să descuie uşa. Scoase cheile.

De cum se deschise uşa, Mareș năvăli în celulă. Mischie se ridică în capul oaselor, luat pe nepregătite.

Mareș îl apucă strâns şi-l trânti de perete. Genunchiul său lovi cu sete între picioarele deținutului şi, pe când acesta se încovoia, îi mai expedie un pumn, chiar deasupra inimii.

Paznicul îl înhăţă de umeri pe bărbatul dezlănțuit, încercând să-l tragă înapoi. Apoi, Dragnea intră în fugă şi îl târâră amândoi pe Mareș afară din celulă.

– Ce naiba v-a apucat, şefu’ ? strigă Dragnea.

– Va trebui să raportez, adăugă gardianul. Asta-i agresiune.

– Ia nu mai fi bou, îl apostrofă Dragnea. Nenorocitul ăla i-a băgat ginerele în spital !

Aproape că auzi declicul gândurilor din capul paznicului.

– Dar trebuie să raportez !

– Fă tu asta, şuieră Dragnea, şi poţi foarte bine să-ţi cauţi altă slujbă.

– O să-i spună avocatului !

– Iar tu ai să negi, în mă-ta !

Dragnea îl măsură cu privirea. Agentul de pază se uită la Mareș, care stătea cu spatele rezemat de perete, respirând greu, cu pumnii încleștați.

– Are douăzeci şi şapte de ani în meserie. Doar n-o să-i faci praf pensia, nu ?

– Putea să-l omoare !

– Dar nu l-a omorât, aşa-i ?

Gardianul se gândi puţin și dispăru înapoi în celulă. Îl auzi răstindu-se la Mischie, care solicita, cu glasul plângăreț, un medic.

– Dormeai şi ai căzut din pat. N-ai nici pe dracu’.

Apoi ieşi, încuind uşa grea de metal, cu privirea ațintită spre Dragnea.

– Dacă l-a rănit …

– Abia l-a atins !

– Du-l de-aici !

Dragnea îl împinse ușor pe Mareș în lungul coridorului, către ieșire.

 

* * * * *

Mareș stătea aşezat la biroul său, privind pe fereastră în depărtare. Norii se risipeau, iar soarele strălucea discret pe cer, în spatele unui voal ceţos portocaliu şi violet. Nimic nu se putea compara cu gazele de eșapament și poluarea industrială pentru a crea un adevărat spectacol de culori.

În cadrul ușii deschise își făcu apariția Ștefana, smulgându-l din reverie.

– Şefu’. Ce faceţi aici ?

– Mă gândeam.

Ștefana se aşeză. Mareș o privea fix.

– Ei ? întrebă el.

– Avem o martoră.

– Ascult.

– O fată de treisprezece ani se uita pe fereastra dormitorului. L-a văzut pe Toma urmărind doi oameni pe alee. Îl poate identifica, fără ezitare, pe unul dintre ei ca fiind Coriolan Mischie.

– Dar atacul, l-a văzut ?

– Nu. Analiza sângelui de pe pantoful lui Mischie a ieşit pozitivă.

Mareș clătină din cap, obosit.

– Cum s-a întâmplat nenorocirea asta, Ștefana ?

– Numai Toma știe …

– Nu te baza pe el ca martor. Se pare că nu va fi în stare să-ţi spună nimic.

De asta se temuse şi ea. Un moment niciunul dintre ei nu vorbi, apoi Ștefana rupse tăcerea :

– După cum văd eu lucrurile, l-a ajuns din urmă pe Mischie şi a încercat să-l aresteze. Cătuşele au fost găsite la câţiva paşi de trup. S-ar putea ca individul celălalt, Timotei, dându-şi seama că era o fundătură, s-o fi luat la fugă înapoi. Mischie l-a chemat în ajutor. Doi contra unul, se iau la bătaie, Toma cade. Sau, poate, a fost invers. Mischie s-a întors să-l ajute pe Timotei. În timpul încăierării, Toma a reușit să-i scoată masca lui Mischie.

– Pe-asta de unde-o ştii ?

– Fata l-a văzut pe Mischie în lumina neonului stradal. S-a întors pe alee, de unde a revenit cu ceva în mână. Eşarfa trebuie să fi fost. Pe înregistrarea de la magazin, amândoi aveau feţele acoperite.

– Mischie s-a întors ?

– După câte spune fata, a stat acolo cam un minut şi s-au auzit … zgomote. A luat eşarfa, l-a văzut pe Toma zăcând pe jos şi şi-a zis că era o ţintă prea tentantă. Aşa că a început să dea cu picioarele-n el.

Mareș se albi la faţă și se răsuci înapoi spre fereastră. Ștefana se întrebă la ce se gândea. Dragnea o prevenise deja că Toma risca să rămână cu vătămări cerebrale permanente. Medicii nu credeau că primise doar o lovitură, două. Tânărul fusese călcat în picioare, cu putere, apoi i se zdrobise capul de perete.

Mareș o privi din nou, cu ochi cenuşii, reci.

– Dragnea ţi-a spus ce s-a întâmplat ?

Ștefana preferă să mintă.

– Când ?

– Azi după-amiază. În arestul preventiv.

Ce simplă era minciuna. De aceea mergeau greu interogatoriile.

– Nu, nu mi-a spus.

Mareș se ridică.

– Mai bine mă duc acasă. Sau, poate, fac un popas pe la Pajura. Preiei tu comanda, până mă întorc. Vezi să n-o încurci.

În uşă, se opri.

– Dobitocul celălalt unde e ? Cum îl cheamă ?

– Timotei. Paul Timotei.

– L-aţi prins ?

– Încă nu.

– Fă bine şi găseşte-l, Ștefana.

 

 

spy eye

(continuare)

40.

– N-a fost Timy, spuse Dragnea. Îl cunosc. L-am arestat acum doi ani, pentru pătrundere prin efracţie. E o jăvruţă nesuferită, dar violent nu este.

– Înseamnă că ne mai rămâne Coriolan Mischie, răspunse Ștefana.

Haralambie îi înmână un dosar destul de voluminos, împrumutat de la arhiva operativă.

Mischie intrase şi ieşise din casa de corecţie încontinuu, de la vârsta de treisprezece ani. Acum, în vârstă de douăzeci şi cinci, ispăşise deja o condamnare de trei ani pentru trafic de cocaină şi mai avea două acuzaţii de violenţă, pentru care fusese închis şase luni în total.

Ștefana clătină din cap. Guvernul cheltuia în fiecare an o avere ca să convingă oamenii să nu conducă sub influenţa alcoolului, iar pe cei ca el îi lăsa să umble liberi pe străzi. Care era riscul cel mai mare pentru sănătate ? Îi pasă dosarul lui Dragnea.

– Vreo veste despre Toma Nicodim ? întrebă Haralambie.

– Încă nimic.

Dragnea aruncă dosarul pe birou.

– Deci asta e ? continuă Haralambie.

– Timotei şi Mischie se vor acuza reciproc, spuse Dragnea. Avem nevoie de ceva concret de la criminalistică, pentru a fundamenta cazul.

– Mai întâi, trebuie să-i prindem pe nenorociţii ăştia. Aurelian ne-a dat o adresă a lui Mischie. Chiar acum a ajuns acolo o maşină, să-l ridice. Dar Mischie susţine că nu ştie unde e Timy. Consideră că în noaptea aia nici nu s-a întors acasă.

– Ştia că aveam să-l aşteptăm.

– Şi-atunci, unde s-a dus, şefule ? întrebă Haralambie.

Dragnea ridică din umeri, neputincios :

– Nu-l cunosc. L-am arestat doar o singură dată. Poate că apare scris ceva, pe undeva, prin dosar. Trebuie să aibă nişte prieteni. Cred că familia lui a venit din Craiova.

Adina închise telefonul :

– Doamnă ?

Ștefana ridică privirea.

– Tocmai ne-a sunat un anumit domn Remus Costinaș. Locuieşte în Calea Dorobanțului. Crede că are pentru noi nişte informaţii despre atacul asupra lui Nicodim.

Ștefana îi privi pe Haralambie şi Dragnea. Nu puteau avea un asemenea noroc. Luă de la Adina hârtia cu adresa şi ieşi grăbită pe uşă, urmată de Dragnea.

 

* * * * *

Remus Costinaș avea păr lung, rărit în creştet, pentru a dezvălui un scalp trandafiriu. Purta o scurtă de piele peste un tricou alb.

”Uşor trecut de patruzeci de ani”, bănui Ștefana. Fiica lui, Diana, era o fată de treisprezece ani, înaltă şi dezarmonioasă, cu păr lăţos şi acnee. Stătea pe canapea lângă el, într-un pulover larg şi amorf, cu capul în piept, suspinând.

Se aflau în sufrageria lui Costinaș. Era mică, având pereţii acoperiţi cu istoricul echipei de fotbal ”Dinamo” – eşarfe, afişe şi fotografii – iar din bucătărie plutea un miros de cârnaţi.

– Noaptea trecută, am dormit ne-ntors, spuse Costinaș. Trăsesem câteva borcane la cârciumă, şi mie atâta mi-e de ajuns. Prima oară am auzit de tărăboiu’ ăsta ieri-dimineaţă când m-am uitat pe fereastră şi-am văzut maşinile de la televiziune şi toate cele.

– Aşa, se foi Ștefana, întrebându-se ce urma.

– Am auzit la televizor că poliţaiu’ nu arăta prea bine.

– Aveţi informaţii care credeţi că ne-ar putea ajuta ?

Costinaș se aplecă înainte :

– Ascultaţi, să v-o zic de la-nceput. Nu-s un bandit, pe bune. Şi nici înger nu-s, recunosc. Am păţit-o acu’ câţiva ani pentru posesie, e bine ? Da’ nu-nghit violenţa.

Îşi împinse părul la o parte din ochi.

– Se zicea că poliţaiu’ ăsta e însurat.

– Soţia lui e însărcinată în luna a treia, răspunse Ștefana.

– Ai auzit ? îşi înghionti Costinaș fiica. Cucoana lui o să aibe un bebeluş.

Fata izbucni şi mai tare în plâns.

– Fiică-mea, aci de faţă. Ea a văzut. A văzut totu’.

Ștefana îşi îndreptă atenţia spre Diana.

– Ai văzut ce s-a întâmplat, Diana ? De ce n-ai spus nimic până acum ?

Fata continuă să-şi sufle nasul într-o batistă de unică folosință din hârtie. Detectiva reveni către Remus Costinaș :

– Cred că  Traian a vorbit ieri-dimineaţă cu soţia dumneavoastră.

– Mda, aşa e. Eu tot mereu îi zic să nu stea la discuţii cu străini. Năravuri vechi, chestii d-astea.

– A spus că nimeni nu văzuse nimic.

– Aşa-i. Nu ştiam, înţelegeţi ?

Îi dădu un nou ghiont fiică-sii :

– Zi-le, fato !

Dar Diana nu făcu decât să-şi sufle nasul, plângând mai departe. Avea ochii umflaţi şi roşii. Ștefanei îi părea rău pentru ea, dar era şi cam iritată. “Vino-ţi în fire”, îi venea să-i spună.

– Zice că-i e frică, urmă Costinaș. Mie nu mi-a spus decât ieri dup-amiază, când am venit acasă de la servici’. Eu am pus-o. Păi, viu acasă şi aflu că n-a fost la şcoală. Toată ziua zăcuse-n pat, smiorcăindu-se. Maică Precistă, că rău am mai intrat la griji. Să nu-mi fi făcut vreo ruşine, mai ştii ? Şi, atunci, mi-a zis totu’.

Atenția i se concentră din nou asupra fetei. Avea nevoie să audă povestea cu cuvintele ei, nu cu ale lui Remus Costinaș.

– Diana, spuse ea, cu blândeţe. Îmi poţi povesti ce ai văzut, te rog ?

Povestea se depănă chinuitor de încet şi, când Diana termină, avea în jurul picioarelor, pe covor, o grămadă de şerveţele mototolite.

Se trezise în toiul nopţii, spunea ea. Avea nişte probleme la şcoală şi nu putea dormi prea bine. Neputând adormi la loc, aprinsese lumina şi începuse să frunzărească o revistă, ascultând şi radioul, cu volumul redus, ca să nu audă maică-sa. La un moment dat, auzise strigăte din stradă.

Casa familiei Costinaș se afla la colţul dintre Aleea Ienupărului şi Calea Dorobanțului, iar fereastra dormitorului ei dădea drept spre aleea unde avusese loc incidentul. În colţ era un felinar şi, de la fereastră, Diana văzuse doi oameni alergând pe Aleea Ienupărului, dinspre Strada Poligonului, pentru a coti pe alee, prin spatele magazinelor. Peste câteva momente, apăruse un poliţist în uniformă, fugind pe alee după ei. Apoi, auzise strigăte şi zgomote de bătaie.

Unul dintre oameni apăruse din nou. Acum văzuse că avea o eşarfă peste faţă, cu tăieturi pentru ochi şi gură. Nu peste mult …

– După cât timp ? o întrerupse Ștefana.

– Treizeci de secunde, răspunse ea, un minut poate – celălalt om ieşise în fugă, iar ea îi distinsese clar faţa în lumina felinarului. Părea să ezite, după care primul, cel cu eşarfa, răcnise ceva la el. Al doilea revenise în alee.

Auzise un urlet, apoi alte zgomote. Suna ca şi cum cineva ar fi trântit o vază de perete. În sfârşit, omul cu chipul descoperit apăruse din nou, ţinând ceva în mâna stângă. Nu putuse să vadă ce anume era.

– L-ai recunoaşte pe omul ăsta, dacă l-ai vedea din nou ? o întrebă Ștefana, abia îndrăznind să respire.

– Îl cheamă ”Turbo”.

– Îl cunoşti ?

– V-am spus. ”Turbo” a fost, repetă ea.

– ”Turbo” …

– E porecla lui, interveni Costinaș. Toată lumea îi zice aşa. De fapt, se numeşte Coriolan Mischie. Se zice că-i un bătăuş în toată regula.

Coriolan Mischie. Ștefanei îi venea să sară în sus, dând un pumn în aer. În schimb, întrebă :

– De unde-l cunoşti, Diana ?

– Frati-miu mai mare îl cunoaşte. S-au bătut, odată.

– Înţeleg. Şi când acest … ”Turbo” a ieşit a doua oară din alee … ce s-a întâmplat pe urmă ?

– Au fugit pe stradă. Tipul cu eşarfă şi ”Turbo”.

– Eşti sigură că ”Turbo” e cel care s-a întors pe alee ?

– V-am zis. S-a oprit chiar sub felinar. L-am recunoscut, nu încape vorbă.

Ștefana îşi imagină evenimentele din noaptea aceea fatidică. Cel care revenise pe alee era autorul agresiunii. Altfel nu se putea.

– De ce nu ne-ai spus azi-dimineaţă ? o întrebă Dragnea pe Diana, încercând să-şi stăpânească frustrarea din glas.

– Mi-a fost frică.

– N-ai de ce să-ţi fie frică de el, îi spuse Remus Costinaș. Al dracu’ de sifilitic ! Să se-apropie numai de noi, că-l pun eu la punct, în mă-sa.

O privi pe Ștefana.

– Acum n-o să mai umble el liber multă vreme, este ? Ce face poliţaiu’ pe care l-a bătut ?

– S-ar putea să moară, domnule Costinaș.

– Maică Precistă, exclamă bărbatul şi iarăşi îşi înghionti fiica. Ai auzit ? Şi-acuma, lasă smiorcăiala. În familia asta, nu ni-i frică de nimeni, e clar ?

Ștefana îşi înghiţi un val de dezgust. Nu se îndoia că fata spunea adevărul, căci nu făcuse decât să confirme ceea ce ştiau deja, sau deduseseră. Dar dacă tatăl ei era adus la bara martorilor în instanţă, aveau să fie sfâşiaţi în bucăţi.

– Vă mulţumesc că ne-aţi anunțat, domnule Costinaș, spuse ea. Dumneavoastră şi Diana ne-aţi fost de cel mai mare folos.

– Mi-am făcut datoria, atâta.

– S-ar putea să fie nevoie să mai vorbim, Diana. Şi te-aş ruga, dacă poţi, ca până atunci să nu discuţi cu nimeni despre aceste lucruri.

– O vorbă n-o să scoată, o asigură Costinaș, ridicând un deget la buze.

Ștefana oftă. A doua zi dimineaţă, avea să ştie toată capitala.

 

* * * * *

Când l-au adus la secţie, Ștefana se afla acolo. Era un bărbat înalt şi mlădios, de vreun metru optzeci şi cinci, optzeci şi opt, musculos, purtând un trening şi o mulţime de lanţuri din aur şi ras în cap. Avea mâinile prinse cu cătuşe la spate şi urla tot timpul obscenităţi rasiste şi sexuale.

Remarcabil. Întocmai aşa cum şi-l imaginase.

 

 

sah mat

(continuare)

 

39.

 

În faţa casei dărăpănate, pe stradă, staţiona o rulotă cafenie ruginită, o maşină de spălat stricată zăcea răsturnată în curtea năpădită de buruieni, iar la ferestre erau prinse cearşafuri de pat în loc de perdele. Mai exista un garaj încuiat cu lacăt, lipit de faţada cu pietre zidite în tencuială, de pe ale cărui uşi de lemn se cojea vopseaua maro-roşiatică.

”Acolo e prada”, conchise Ștefana.

Stătea la volanul maşinii, cu Dragnea alături, urmaţi de Haralambie şi Traian în maşina din spate şi încă două maşini de poliţie, cu patru agenţi.

Ștefana coborî şi se întoarse spre inspectorul de la comanda agenţilor în uniformă.

– Noi o luăm prin faţă. Voi înconjuraţi casa, în caz că amicul nu are chef de musafiri.

Sonerie nu exista. Ștefana bătu în uşă cu pumnul. Aproape imediat auzi din spatele casei strigăte.

– Stai aici, îi ordonă ea lui Traian şi o luă la fugă pe poteca îngustă.

Aurelian Barna zăcea pe burtă, la pământ, cu inspectorul şi un alt agent în uniformă aşezaţi peste el, imobilizându-i mâinile cu cătușele. În mod previzibil, încercase să fugă pe uşa din spate. Răcnea obscenităţi, în timp ce inspectorul încerca să-i citească drepturile.

– N-aveţi dreptu’ să-mi faceţi porcăria asta ! N-am făcut nimica-n pizdele mă-sii !

– Caută-n casă, îi spuse Ștefana lui Haralambie.

– Aveţi un căcat de mandat de percheziţie ?

Ștefana se lăsă pe vine lângă individul care se zbătea, punându-i în faţă o hârtie.

– Poftim, domnule Barna, avem mandat. Ştii bine despre ce e vorba, aşa că să nu ne mai prefacem. Ai cheile garajului, te rog ?

– Are lacăt, în mă-sa, vacă tâmpită ! Cheile-s la proprietar. Nouă nu ne trebe !

Ștefana îi înfipse degetele în muşchii trapezoidali ai gâtului, strângând cu putere, iar Aurelian Barna ţipă, zvârcolindu-se.

– Ascultă-mă, continuă ea, aplecându-se la urechea lui. Azi-noapte, un poliţist a fost foarte grav rănit. Nu glumim, Aurelian. Aşa că să nu mă faci vacă tâmpită. Şi-acum, cere-ţi iertare, îl strânse ea şi mai puternic.

– Iertare ! icni Aurelian.

– Iertare, doamnă.

– Iertare, doamnă !

Strânsoarea slăbi.

– Asta-i brutalitate a poliţiei, în mă-sa !

– Nici nu te-a atins, replică inspectorul.

Ștefana se ridică. Dragnea o privea lung, dar nu-i putu descifra expresia din ochi. O fi fost respect sau dispreţ ?

Traian continua să aştepte în faţă. Haralambie atacase lacătul garajului, cu o rangă. Ușile se deschiseră, trosnind, iar Ștefana putu privi înăuntru. Văzu mai multe cutii de carton, stivuite în şiruri ordonate, unele peste altele, cu siglele fabricanţilor înscrise pe ele. Deschise una. Televizorul color dinăuntru era încă împachetat în plasticul protector.

– Căcăciosu’ … îl auzi Ștefana pe Dragnea murmurând din uşă.

– Să-l ducem la secţie, ordonă ea.

 

* * * * *

Ștefana se rezemă cu coatele pe dosarul deschis, privindu-l lung. Avea douăzeci de ani. Fără ocupaţie. Antecedente penale : furt din magazine, spargere şi conducere fără permis.

Aurelian Barna îşi ţinea ochii pironiți asupra pantofilor sport Nike.

– Uită-te la mine, Aurelian, îi ordonă Ștefana. Am spus să te uiţi la mine !

Tânărul ridică privirea, pe sub pleoapele căzute, ca o şopârlă pândind de sub un bolovan.

– Spune-mi ce s-a întâmplat, Aurelian.

– N-am făcut nimica.

– Televizoarele şi laptop-urile pe care le-ai furat azi-noapte au fost găsite în garajul tău. N-ai procedat prea deştept, în cazul ăsta, nu-i aşa ? Ar fi trebuit să te debarasezi de ele. N-ai niciun tăinuitor ?

Aurelian Barna reveni cu privirea spre pantofi.

– A venit unu’ şi a-ntrebat dacă poa’ să-şi ţie nişte chestii în garaj. Nici n-am ştiut, în mă-sa, ce băga acolo-şa.

Ștefanei îi venea să râdă în hohote. Dacă Toma Nicodim n-ar fi păţit ceea ce păţise, o asemenea dobitocie ar fi fost de-a dreptul comică.

– Cum îl chema, Aurelian ?

– Pe cine ?

– Pe omul care a vrut să depoziteze bunurile furate în garajul tău.

– Nu ştiu.

– Îți foloseşte garajul ca să ascundă lucruri furate şi nici măcar nu-i cunoști numele ?

Aurelian ridică iarăşi ochii, cu acea privire rapidă şi holbată a unui animal încolţit.

– Da’ nici nu ştiam că erau de furat, nu ?

– Numele.

– Sanchi.

– Sanchi. Sanchi şi mai cum ?

– Aşa-i zice lumea, păi nu ? Nu-i ştiu numele de-adevăratelea.

– Şi când a lăsat lucrurile astea în garaj ?

– Nu mai ştiu.

– Ieri ?

– Mmm … Ieri.

– Unde locuieşte ?

– Nu ştiu. E prieten cu Timy.

– Te referi la Paul Timotei, vecinul tău de apartament, corect ?

Ochii tânărului coborâră din nou spre podea.

– Este corect, Aurelian ? Pentru înregistrare.

– Îhm …

– Unde este Paul Timotei ?

– Nu ştiu.

– A fost cu tine azi-noapte, când aţi dat spargerea la ”Domus”, nu-i aşa ?

– Spargere ? Nu ştiu nimica de nicio spargere.

– O.K. Să vedem dacă am înţeles bine. Televizoarele şi laptop-urile găsite în garaj aparţin unui om numit Sanchi, pe care nu-l cunoşti. Sanchi a depozitat la tine în garaj aceste bunuri furate ieri.

Un moment, Aurelian nu avu nicio expresie. Apoi spuse :

– Îhm, aşa e.

– Cu toate că, în momentul arestării, ai declarat că garajul era încuiat cu lacătul, iar cheia o deținea doar proprietarul. Sanchi a pus acele lucruri în garajul la care nu aveaţi acces, cu douăsprezece ore înainte de a fi furate din magazinul de produse electro-casnice ”Domus”, de pe strada Poligonului. Asta încerci să mă convingi ?

Tânărul înghiţi în sec, cu mărul lui Adam tresărindu-i în gât.

Ștefana o luă de la început, încet, încercând să-l facă pe Aurelian să înţeleagă cât de prost era.

– Sanchi a adus două duzini de televizoare LCD, unsprezece telefoane mobile şi şaptesprezece laptop-uri, aflate în acel moment pe rafturile magazinului ”Domus”, şi le-a băgat în garajul descuiat cu o cheie pe care nu o aveai ? Asta vrei să cred, sau mă înşel ?

Aurelian îşi lăsă capul în mâini, încercând să alunge coşmarul. Ștefana bănui că i se păruse foarte uşor, la cârciumă, când îi explicaseră : ”Tu nu trebuie decât să conduci, dom’le. Noi încărcăm marfa, iar tu îți tragi nişte lovele uşoare. O.K. ?”

– Aurelian ?

– Nu ştiu nimica de toată treaba asta.

– Mă tem că nu te pot crede.

– V-am zis. Sanchi e prieten cu Timy.

– Hai să nu mai jucăm teatru. Unul dintre vecini v-a văzut descărcând cutiile, azi-noapte, dintr-un Ford Escort albastru, de asemenea furat. Am găsit cheia lacătului de la garaj în bucătăria voastră. Şi vă vom găsi peste tot amprentele, nu ?

Aurelian lăsă iarăşi privirea în jos.

– Uită-te la mine. Uită-te la mine ! se ridică Ștefana în picioare, ajunsă la capătul răbdării.

Se aplecă peste birou.

– Ştiai că un ofițer de poliţie a fost bătut foarte grav azi-noapte, Aurelian ? Atât de rău, încât s-ar putea să nu mai umble niciodată pe picioarele lui, să vorbească sau să se îmbrace ? Atât de rău, încât nici măcar să nu-şi mai recunoască propria soţie şi familia ?

– N-am făcut nimi …

– Gura ! Te-am arestat pentru jaf. Ţi-am găsit amprentele peste tot, în maşină, pe lacăt şi pe cutii. Dacă ne ajuţi, s-ar putea ca judecătorul să ţină seama de cooperare când te va condamna. Aşa că spune-ne, Aurelian. Cine-a mai fost cu tine ? Mai erau încă doi, nu ? Paul Timotei era unul dintre ei ?

Pe tot chipul lui Aurelian erupseră broboane de sudoare.

”Nu”, îşi spuse Ștefana, ”nu el l-a lovit pe Toma. Aurelian Barna nu e atât de dur”.

– Îţi dau cinci minute de gândire, Aurelian. Acuzaţiile de jaf sunt formulate clar. Poliţistul acela ar putea foarte uşor să moară. Iar asta înseamnă că, dacă nu-ţi aminteşti numele celor doi complici ai tăi până mă întorc eu aici, devii şi complice la crimă. Am vorbit destul de clar ?

– Ştiţi bine că nu eu i-am făcut-o împuţitului ăluia de sticlete !

– Atunci, cine ? Te las cinci minute să te gândeşti. Fă bine şi obişnuieşte-te să stai singur în celulă. Dacă nu-ţi dai drumul la gură repejor, acolo îţi vei petrece o mare parte din viaţă, de-acum înainte.

Ștefana ieşi din camera de interogatoriu, respirând sacadat și întâlni privirea zâmbitoare a lui Dragnea.

– E-n regulă, doamnă. Vă descurcaţi excelent.

Reveni, după scurgerea celor cinci minute, şi apăsă pe butonul de înregistrare al reportofonului.

– Interogatoriul reluat la ora cincisprezece şi treizeci şi unu de minute.

Îşi rezemă coatele de masă :

– O.K., Aurelian. Numele.

Chipul lui Aurelian era imobil, posomorât.

Ștefana bătu cu creionul în masă. Se lăsă o lungă tăcere, timp de aproape un minut. Într-un târziu i se adresă, cu vocea blândă ca a unei mame :

– Aurelian, am să-ţi spun ce voi face.

Tânărul se aplecă uşor înainte, aşteptând să prindă ocazia.

– Te voi acuza pentru jaf. Când ajungi în instanţă, judecătorul va lua în considerare faptul că ai încercat să obstrucţionezi investigaţia. Dacă poliţistul acela moare, vei deveni, automat, complice. Te aşteaptă o viață plină de rahat, ca să ţi-o spun pe-a dreaptă. Cred că ai nevoie de reprezentare legală. Vrei să-ţi chemăm un apărător din oficiu sau ai propriul avocat ?

Aurelian o privi fix.

– Ce ?

Ștefana apăsă pe butonul de pauză al reportofonului.

– Ştii ce se întâmplă când e rănit un poliţist. Cât de hotărâţi devin oamenii. Ai auzit povestindu-se, aşa-i ?

Îl privi lung, pătrunzător, calculând.

– Am găsit bunurile furate în posesia ta. De asemenea, cât am lipsit din cameră, am telefonat la departamentul criminalistic. Au găsit în casă un pantof cu sânge pe talpă. Grupa sanguină corespunde cu cea a polițistului bătut.

Era un bluf. Încă nu primise nicio veste de la criminalistică. Se prea putea să nu fi găsit nimic. Dar bărbatul din fața ei nu avea de unde şti.

Aurelian auzise destule povestiri despre ceea ce le făceau copoii celor care atentau la viața vreunui coleg de breaslă. Ochii i se holbaseră cât două farfurii de supă. Detectiva vorbea un limbaj pe înţelesul lui.

Ștefana se aplecă peste birou.

– Neoficial, Aurelian, îţi spun că mi s-a ordonat insistent să rezolv cazul ăsta. De sus de tot. Mă urmăreşti ? Înţelegi, puţin îmi pasă dacă îl prind sau nu pe adevăratul vinovat. Nu mă interesează decât să înfund pe cineva. S-ar putea ca Paul Timotei să fi plecat cu mașina, iar pe tine să te fi luat mai târziu.

Ochii lui Aurelian se deschiseră larg.

– Nu-i pantofu’ meu ! Nici nu m-am apropiat de sticletele ăla !

Ștefana dădu din cap :

– Drept să-ţi zic, pot să ţi-o pun în cârcă sau ţie sau lui Timy, puţin îmi pasă. O.K., Aurelian ?

Se rezemă de spătar şi porni iarăşi reportofonul. Nu avea, nici pe departe, suficiente probe despre agresiunea asupra lui Toma Nicodim. Dar Aurelian Barna mușcase, deja, din nadă.

– Îţi putem aduce un avocat din oficiu. Cred că ar trebui să fie prezent aici, înainte de a discuta mai departe. Ce zici ?

Pradă unui impuls, se întinse şi îl bătu ușor, aproape prietenește, pe dosul mâinii.

De ce să-ţi ofere un copoi un avocat, dacă nu e perfect convins că va câştiga ? Şi auzise povestirile, citise ziarele, ştia cum le plăcea sticleţilor să-i aranjeze pe suspecții de crimă, pentru cel mai mic fleac.

Indiferent din ce motiv, Aurelian Barna, speriat, singur, departe de lumea lui, îşi lăsă capul în mâini şi începu să plângă. Iar când termină de plâns, îi denunţă pe Coriolan Mischie şi Paul ”Timy” Timotei.

 

 

CITAT NOU 8